Sursa: medium.com

De mic copil am învățat să fug, am învățat că viața este o fugă permanentă, că trebuie să fugim de noi înșine.

Mama mea a fost din nou cel mai bun exemplu pentru mine. Fugea atât de tare, ca nu cumva sufletul ei să o ajungă din urmă, pentru a fi întreagă, un tot unitar și fericit. Indiferent ce era de făcut, ea fugea cât putea de repede de ea. Și într-adevăr, de-a lungul vieții, am simțit că ceva îi lipsea, ceva nu reușea nicicum să o ajungă din urmă. Și câtă suferință provoacă această parte lipsă din noi înșine!

Citisem în urmă cu câțiva ani într-o carte de-a lui Paulo Coelho povestea unui om care venit fiind din altă cultură, avea de parcurs o distanță mare în deșert. A plătit oameni să îi transporte bagajele și au pornit la drum; trebuiau să meargă foarte repede pentru a ajunge cât mai curând la destinație. După multe zile de alergătură, oamenii s-au oprit și au refuzat să mai facă cel mai mic pas. Omul foarte agasat a întrebat ce se întâmplă, de ce nu se avansează. Iar acei oameni, au spus că trebuie să aștepte să vină și sufletele lor, pentru că ei fără suflete nu puteau merge mai departe, indiferent cât de mult ar fi fost dispus să plătească acel călător pentru a porni la drum.

Urmând exemplul mamei mele, viața mea a fost o fugă continuă, începând din fragedă pruncie. Am început școala, iar fuga era între sezoane, între școală și vacanțe, începea școala, eu așteptam vacanța, începea vacanța, eu mă pregăteam de școală. Nici nu știam să mă bucur de prezent, aveam o angoasă permanentă pentru viitor. Bucuria vacanței era de scurtă durată, pentru că mintea mea proiecta deja viitorul următorului an școlar, și ai celor următori. O cursă continuă până am terminat toți anii de studiu, iar apoi am intrat în câmpul muncii. Aici a început o nouă fugă continuă, între muncă și vacanțe, nici măcar o fugă de luni până vineri urmată de sâm-nică (sâmbătă – duminică), ci doar o fugă și întrebări despre ce urmează mai departe, mult mai departe. Îmi vedeam deja viața pentru următori 20 ani de muncă până la atingerea vârstei de pensionare. Un astfel de gând mi se părea îngrozitor, să fie viața atât de previzibilă, atât de seacă, fără gust, monotonă.

Cred că a fost un proces, în foarte multe etape. Am început să mă întreb cât este de reală viața mea, și dacă asta înseamnă viață pentru toată lumea. Viața noastră pe pământ trebuie să fie o fugă constantă de noi înșine? Eu am decis că vreau să-mi trăiesc viața.

Astfel au apărut întrebările

Ce este de făcut? Ce fac pentru a-mi trăi viața? Cum ne trăim viața?

Un prim răspuns este să ne așezăm, să așteptăm și să ne rechemăm toate bucățelele de suflet pierdute în fuga noastră, iar cu un suflet întregit să-l ascultăm, să ne ascultăm propriul suflet. Fuga trebuie să înceteze.

De ce să ne împrăștiem sufletul într-o alergătură pământeană când putem trăi cu noi înșine într-o aventură divină?

Da, eu nu mai vreau să fug de mine, vreau să mă descopăr, vreau să mă uit în oglindă și să îmi văd sufletul complet, să-l văd cum îmi zâmbește de-a dreptul din oglindă. Într-un fel îmi mulțumește și, în același timp, mă felicită pentru faptul că am grijă de mine, că am înțeles cât este de importantă viața mea de fapt.

Sufletul meu, eu ție îți mulțumesc că mi-ai dat ocazia să te cunosc și să petrec timp cu mine – cu tine, nu mai vreau să fug de mine, la urma urmei, pe pământ sunt eu cu mine.

Sursa: www.artpsy.ro

Similar Posts

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *