Sursa: thesun.co.uk

Suntem într-o perioadă de mari frământări, o perioadă în care pare să fie greu să ne înțelegem unii cu alții, o perioadă în care Umbra din noi iese la suprafață, poate mai mult decât de obicei.

Ești pro ceva, ești împotriva mea! Emitem judecăți, chiar înainte de a conștientiza acest lucru. Creierul nostru ne-o ia înainte și încadrează percepția noastră asupra unei persoane, a acțiunilor acesteia, unui moment sau a unei experiențe în tiparul nostru de gândire.

Atunci când judeci pe cineva o faci conform valorilor tale interioare, a educației, principiilor, credințelor, dogmelor, cutumelor, șabloanelor tale mentale. Lucruri de care de cele mai multe ori îți sunt cunoscute doar ție. Ți se pare normal să judeci cuvintele sau faptele cuiva după o lege cunoscută doar ție? Cu ce sunt ale tale mai corecte decât ale altora? Cine le dă valența de bine-rău, acceptabil-inacceptabil?

Când judecăm îi încadrăm pe ceilalți în șablonul nostru. Îi aducem la nivelul nostru. Și ajungem precum în Patul lui Procust.

Patul lui Procust este un simbol al gândirii limitate, al practicilor abuzive, al încadrării în tipare prestabilite. Patul lui Procust (personaj din mitologia greaca) reprezintă un pat în care eroul/personajul trebuia să se încadreze perfect. Dacă era mai mic/scund – era întins/lungit până la dimensiunea patului, dacă era mai înalt/lung era scurtat – i se tăia din picioare.

Auto-observarea este prima etapă în autocunoaștere. Este în puterea noastră să vedem când îi judecăm pe ceilalți. Și atunci când ne-am observat judecând, să ne oprim, să ne spunem STOP! Făcând acest exercițiu de întoarcere către sine atunci când ne surprindem judecând ajungem să înțelegem că exact ca și noi, fiecare om are dreptul să fie el însuși!

Dacă acceptăm că fiecare dintre noi este o oglindă pentru cei cu care interacționează și că în această oglindă vedem ceea ce ne este greu sau nu putem să vedem la noi, atunci am putea mulțumi semenilor noștri pentru că ne ajută să ne conștientizăm rănile și dizarmoniile.

Așa se face că în interacțiunea cu unii oameni iese la suprafață mânia, cu alții tristețea, furia, neputința, falsitatea, orgoliul, etc. Fiecare poate oglindi/reflecta doar ce se află în interiorul său.

Furia din interiorul tău nu poate fi reflectată de cineva care este calm. Dar dacă persoana din fața ta este aparent calmă pentru că a reușit să-și înăbușe furia, să o țină sub control, atunci este posibil ca echilibrul fragil să dispară în contact cu furia ta. A încerca să fi calm, nu este același lucru cu a fi calm.

Oglinda poate arăta doar ceea ce este în fața ei. Și dacă oamenii sunt oglinda în care ne reflectăm/privim/vedem de ce căutăm să-i aranjăm pe ei, să-i îndreptăm, să-i aducem în zona noastră de confort?

Fiecare dintre noi ne privim în oglindă, dimineața când ne trezim, înainte de a ieși din casă, nici nu-i important când și de ce. Important este, însă, faptul că niciunuia dintre noi nu i-a trecut prin cap să pieptene oglinda când a constatat că imaginea reflectată în ea nu-i place. Ci s-a aranjat pe el. Atunci de ce facem altfel cu oamenii? Doar pentru că sunt oglinzi vorbitoare? Doar pentru că ne răspund?

În acest context întrebările se schimbă:

  • De ce mă deranjează pe mine ce face celălalt?
  • Ce mă ajută celălalt să văd la mine?
  • Ce am de conștientizat din această interacțiune?
  • Ce am de învățat de la această situație?
  • Care este mesajul acestui om pentru mine?
  • Ce pot să fac pentru mine?

Astfel văzând lucrurile pot să mă văd în oameni și evenimente, pot să fac conștientizări și să schimb acele lucruri cum cred de cuviință. Pot să-mi pun întrebări, pot să caut soluții. Pot să mă îndrept către mine. Pot să mă cunosc pe mine. Până la urmă totul este cu mine, despre mine și pentru mine. Iar această minunată călătorie numită Viață este despre cunoașterea de sine.

Ilustrul gânditor german Johann Wolfgang von Goethe spunea acum câteva sute de ani:

Caută la tine ce nu-ţi place la mine”.

Răspunsul este în noi!

Sursa: www.artpsy.ro

Similar Posts

1 Comment

  1. Incredibil, da. Sa va dau un exemplu. Poate e util pentru privitori. Am o prietena care si-a crescut fetele, a stat acasa cu ele, foarte bine si mi se plangea ca fetele ei nu se joaca cu jucarii, desi au o gramada de jucarii. Am intrebat: si ce fac fetele? Stau langa mine, se joaca cu oale si cu capace la cratite. De ce? Pentru ca ele te vad pe tine facand de mancare toata ziua. Nu te joci cu ele. Daca tu te-ai juca cu ele, am vorbi de alta situatie. Copiii sunt foarte mimetici. Reproduc ce fac parintii. Reproduc relatiile dintre parinti si relatia parintilor cu ei insisi o reproduc atunci cand vor fi adulti.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *